Nicolae Steinhardt (†), Romanian writer and philosopher, Orthodox hermit and father confessor — author of the Happiness Diary
“S-ar fi zis ca pe tot panoul siroieste sîngele Brancovenilor, al jertfei aceleia de dincolo de fire, cum nu cred sa mai fi cunoscut Trecutul, si ca din culorile acelea totodata acute si terne se face auzit un vaiet prelung. (Nu-i si al unei istorii suprasaturats cu obida ?)
Panourile si clopotele dau perimetrului domnesc o frumusete în plus si un prestigiu psiho-estetic perfect potrivit caramizilor; peretilor, boltilor, încaperilor (si strîmte si vaste), gohlrilor arhi-tectonice, materialului arbitrar ramas din ce a fost cîndva fala, vuiet si viata. Podoabele înfatiseaza ansambluri de elemente vitejesti si voievodale, monocromii ce pot fi egal revendicate de gratie si violenta, fantezii compozitionale slobode de orice conventie si fadoare, doldora de tristete si o prea ciudata grava duiosie. Asa, spre pilda, o bucata numita Don Quijote, careia lesne îi pot fi atri-buite sialte· întelesuri apropiate aspiratiilor si uimirilor duhului “ omenesc. lar în fata ei sta o pictura foarte stilizata si care ce-i ? O imagine, extinsa pe dimensiunea trupului întreg a Sarutului brâncusian ? un trup spînzurat pe lemn ? simbolul fiinteidescapatînate, la rindu-i simbol al absurdului istoriei si al nestinsei noastre propensiuni de a ne schingiui unii pe altii, a ne reteza elanurile ?
Si clopotele ace lea enorme, raspîndite cu atîta maiestrie în micul univers finit, surprinzatoare, enigmatice ; închid, fereca, pecetluiesc cuprinsuri de piatra ori de pamînt, le scot de sub actiunea verbului ·a vremui, le prefac în tot atîtea rîvne spre învesnicire. Si panourile rotunde, într-însele materia si culoarea circula nu mai putin aievea, rapid si fierbinte ca în realitatea infraatomica sau în traiectul sangvin al corpurilor vii.
Iar sîngele ! Colcaie pretutindeni aici, printre si pe sub fundatii si bolti, nevazut, obsesiv. Si da -fantomatic -amploare si altei trasaturi a spatiului acum muzeistic, odinioara centru de conflicte, agitatie si aprige învoieli : solemnitatea. StefanRâmniceanu stie sa fie cald si sa picteze participatoriu, dar sa si fie distant, stapîn pe emotiile sale, teapan precum se vrea arta cea noua si ea hotarîta sa nu îngaduie cuiva a-i ghici freamatul bine ascuns de meterezele racelii.
Stranie si minunata sala de expozitie! Falnica si cuceritoare! Ce a fost odata si ce a creat acum artistul se impaca atît de armonios, se sprijina reciproc, se îndatoreaza unul pe altul cu ce le este propriu ca forta de captare. Profund osebite, arta aceasta austera si imploziva, zidirea aceasta scapata din fluxul farîmitarilor si extinctiilor : si paradoxal împrietenite,tesînd contrapunctic si dual o vraja subtila, rara.
Lui Chesterton cred ca i-ar fi fost prilej de încîntare aceasta aventura oraseneasca, acest amalgam de Traditie si postmodernism, aceasta împestritare de ulite, proustian Altadata, lectie de zadar-nicie a prea omenestilor ambitii, continuitate în patimiri si nedezle-gate cimilituri ; aceasta peremptorie dovada volniciei mîinilor omenesti de a fauri bucurii proaspete, totusi proaspete, totusi de neînvins, cînd se recunosc unelte ale unei nesatioase pofte de frumos, de statornicire a instabilului, de întelegere a lunecosului, sagalnicului Inteligibil.”